Neagu Djuvara, despre sărbători din vremuri apuse

Sărbătorile de iarnă din România, de la Bucureşti şi Sinaia, i-au rămas distinsului istoric Neagu Djuvara cele mai frumoase amintiri ale copilăriei. Crăciunurile din străinătate, le-a „dosit“ într-un colţ de memorie, o memorie extraordinară.

Cum erau Crăciunurile copilăriei dumneavoastră, ce vă amintiţi?
Să nu credeţi că povestesc „goange“, dar să ştiţi că am amintiri precise de la vârsta de doi ani. Ei bine, la Crăciun, în fiecare an, pe când aveam 6, 7, 8 ani, la şase decembrie, de Sfântul Nicolae, ningea, vă spun, an de an - foarte curios -, parcă era scris în calendar. Şi noi, copiii, ne repezeam la geam şi vedeam zăpadă în curte. Se sărbătorea pe îndelete şi Sfântul Nicolae, în sensul că, dacă ai fost cuminte, primeai un mic cadou, dacă nu, primeai celebrele nuieluşe. În ziua de Crăciun era foarte emoţionant, mergeam în vizită, în general, la oameni mai avuţi printre rudele noastre (râde - n.n.), aveam nişte veri, familia Bobeanu, cei care au fost ctitorii Bisericii Icoanei.

Ei, şi lângă biserică, Bobenii aveau o casă. Nu am să uit niciodată Crăciunul acela, trebuie să fie din 1922, 1923. Mama ne-a adus pe noi, copiii, seara, pe mine şi pe fratele meu, care avea cu trei ani mai mult. Pe drumul dinspre casă a venit, deodată, o maşină cu farurile aprinse şi l-a luminat pe Moş Crăciun, care era acolo, în casă, şi noi trebuia să intrăm unul după altul, să luăm câte un dar. Era şi pomul mare de Crăciun cu toate ornamentele agăţate în el şi cu adevărate lumânări, de asta erau tot timpul pericole să ia foc. Mai cădea pomul, mai ardea o cracă-două.

Nu existau aceste instalaţii de astăzi?
Nu, erau adevărate lumânări, era ceva feeric.

Cum erau ornamentele din acea vreme?
Ornamentele erau cam aceleaşi ca acum, cu zorzoane luminoase, dar şi cu fructe pe care le agăţai, mandarine, smochine, ele de-abia atunci intrau pe piaţă la noi, iar acei copii care veneau să ne cânte colinde acasă nu primeau bani, ci aceste fructe.

Aşadar, de la vârsta de 8 ani v-aţi petrecut sărbătorile de iarnă la Sinaia...
Da, câţiva ani mai târziu am fost la Sinaia, între 8 şi 12 ani, am petrecut acolo toate Crăciunurile. În acea perioadă, Sinaia, iarna, nu era invadată de turişti ca astăzi, erau localnicii şi foarte puţine cadre, medici, învăţători, judecători, altfel oraşul era cam pustiu. Noi ne-am stabilit acolo, mama, săraca, închiria în fiecare an o altă casă din ce în ce mai mică fiindcă banii erau tot mai puţini. Dar era impresionant că veneau adevăraţii ţărănuşi, cu hainele lor tradiţionale şi cu cântecele lor, veneau cu Steaua şi ne mulţumeau pentru darurile pe care le primeau, fructele şi o bucăţică de ciocolată, asta era bucuria lor. Era impresionant şi pentru că totul era autentic. Mai veneau cete de colindători şi din împrejurimi, de la Breaza, Comarnic, Buşteni. Noi primeam în casă şi nişte verişoare de la Bucureşti care veneau în vacanţă şi pregăteam cu toţii un pom care semăna cu ce se face şi acum, dar ceva mai primitiv şi fără electricitate, bineînţeles. În orice caz, era o atmosferă foarte călduroasă, nesofisticată, fără excesul de daruri care se face acum, care pe mine mă scandalizează. Să dai unui copil nenumărate jucării, el se plictiseşte repede şi, până la urmă, se joacă tot cu o tinichea. Acum suntem împinşi de comerţ şi de publicitate să se cheltuiască din ce în ce mai mult cu prilejul acestor sărbători. Astfel de lucruri nu se întâmplau pe vremuri, cadourile erau mult mai moderate. Copiii primeau daruri, aşa, după vârstă. Îmi aduc aminte că eu însumi, băiat fiind, am avut o păpuşă. O păpuşă din pânză pe care am ţinut-o ani buni, dormeam cu ea în pat şi nu mi-a fost înlocuită multă vreme. Dar vă spun că atmosfera era de autenticitate.

Era şi în acele timpuri obiceiul de a spune poveşti Moşului ca să primiţi, „în schimb“, un cadou? Obişnuiaţi să-i scrieţi Moşului, să-i spuneţi ce să vă aducă?
Nu ţin minte să-i fi scris lui Moş Crăciun, asta chiar nu ţin minte, dar părinţii noştri ne ziceau: „Spuneţi-mi mie, să-i spun lui Moşul ce daruri vreţi“. Trebuie să vă mărturisesc că destul de repede mi-am dat seama că nu există Moş Crăciun, fiindcă am avut un frate cu trei ani mai mare şi un văr cu cinci ani mai mare şi ei au „deconspirat“ într-un fel. Eu cred că la 7 ani nu mai credeam în Moş Crăciun, poate că la 6, da, dar la 7 nu mai credeam.

Dar aţi „trişat“, aţi „mimat“ această credinţă şi după vârsta de 7 ani?
Puneam, în continuare, cizmele sau şoşonii lângă vatră şi le găseam dimineaţa pline cu cadouri, dar ştiam că în timpul nopţii a venit mama şi le-a pus acolo. Mergeam şi cu Sorcova şi primeam doi bani. „Sorcova vesela, ca un fir de calonfir, să trăiţi, să îmbătrâniţi“...

Ca un fir de trandafir...
Cel mai vechi text mi se pare că era „ca un fir de calonfir“, oricum, în familia mea era mai greu să spui trandafir, pentru că pe bunicul meu îl chema Trandafir Djuvara. (Râde) La noi în familie au fost trei generaţii de Trandafiri, pe unchiul bunicului meu, pe străbunicul şi pe bunicul meu i-a chemat, pe toţi, Trandafir.

Deci aţi avut trei Domni Trandafir în familie...
Da... Apoi, când am plecat în Franţa, lucrurile s-au schimbat, era şi acolo pom de Crăciun şi erau şi mese bogate, cu familia, dar nu aveam partea cu datinile vechi şi cântecele noastre. La început eu nu aveam familie franţuzească, fiind şi ortodox, îmi amintesc că trebuia să mergem la o biserică rusească. Asta se întâmpla în 1928. În primul an a fost foarte trist pentru mine, m-am simţit un copil de 12 ani deloc vesel, la internat era un regim aproape militar. Eram treziţi cu toba, la şase dimineaţă, şi mâncam pe nişte mese reci, din marmură. Amintirile frumoase de Crăciun, vă spun, au rămas din mica mea copilărie de la Bucureşti şi de la Sinaia.

Cum aţi ajuns în Franţa?
Vă spuneam că am amintiri precise de pe când aveam doi ani. Şi le pot data pentru simplul fapt că noi am plecat, adică mama şi cu cei doi fii ai ei, în octombrie 1917 din Moldova, unde eram refugiaţi cu tata, Marcel Djuvara - inginer ieşit de la Politehnica din Berlin. În timpul războiului a fost căpitan sub directorul armamentului pe toată ţara şi s-a refugiat împreună cu armata în Moldova. Şi cum tatăl lui, bunicul meu, era ministrul României în Belgia, refugiat cu toată Curtea şi Guvernul belgian în Franţa, tata a ales ca noi să mergem în Franţa. Acolo, deşi războiul dura de trei ani, se mânca bine. Să ştiţi că este şi unul dintre motivele pentru care, în cele din urmă, francezii au fost mai tari decât germanii.

Aveţi o memorie colosală...
Am o amintire precisă şi din momentul când mama află de moartea tatei în ţară. El a rămas în România şi a murit de gripa spaniolă, faimoasa epidemie care a venit în momentul armistiţiului, unde a murit mai multă lume decât de glonţ. Noi eram în Elveţia când mama a primit vestea că a murit tata şi ne-a chemat în odaia ei, la hotel, acolo, ca să ne spună: „Să ştiţi că a murit tata“ şi asta o ţin minte, aveam doi ani şi trei luni. Şi de atunci am fel de fel de amintiri, amintirile de când mă întorc în ţară, la patru ani, vârstă de la care îmi amintesc perfect Crăciunurile.

Povestiţi-ne cum e cu cele „două zile de naştere“ ale dumneavoastră.
Un lucru interesant este că s-a schimbat şi clima, nu doar cea morală din ţara noastră, dar peste tot pe glob. Când eram copil, la Bucureşti, între 4 şi 6 ani, am avut o căsuţă pe care o cumpărase mama cu banii de pe bruma de moşie pe care o vânduse. În anul acela, 1922, ţin minte de schimbarea calendarului, se adoptase cel gregorian. Mi s-a spus: „Să ştii că suntem în octombrie acum, dar pe ziua de 1 octombrie va fi 13 octombrie“. Eu, în actele mele de naştere, sunt trecut cu o dată greşită, toată lumea spune 18 august, este 18 august pe stil vechi, de fapt, sunt născut la 31 august. Dar comuniştii când au refăcut actele, „ca să le simplifice“, suprimau, în fond, numele de familie al mamei, noi nu mai aveam familii, adică eram numai fiul lui Marcel şi al Ecaterinei, nu mai exista trecut. E foarte interesantă intenţia aceasta de a şterge istoria. Aşa că, pe extrasul de naştere, la mine scrie: „Născut la 18 august pe 31 august“.