Ducu Bertzi: „Când s-o-mpărţit norocu’“, ăsta-i imnul românilor din lume!

Cantautorul a lansat de curând un nou album, „Colinde, Colinde“. Nu putea să-l numească altfel, pentru că nu ar mai fi avut farmec. Între două concerte şi alte multe drumuri, Ducu şi-a făcut timp şi ne-a povestit despre acest album, Maramureş, prieteni şi sărbători, pe care, orice ar fi, le petrece cu familia.

Zilele trecute v-aţi lansat albumul „Colinde, Colinde“. Ce aduce nou materialul discografic?
Sunt vreo şase colinde pe care nu le-am înregistrat niciodată, dar ceea ce mi-am dorit şi cred că mi-a ieşit ca noutate este soundul albumului. Îmi doream să fie mult mai soft, mai cald, mai aproape de starea pe care o are fiecare dintre noi de sărbători. De aceea am folosit cu preponderenţă instrumentele reci care sună mult mai cald. Iar interpretarea a venit de la sine... Orchestraţiile îi aparţin lui Mihai Neniţă, el a gândit bine tot albumul, a apelat şi la un alt coleg de şcoală şi de muzică, Cezar Cazanoi, care a venit cu instrumente de suflat şi cu o interpretare excepţională, şi aşa, încet, încet, s-a creat starea de care aveam nevoie.

Important a fost şi aportul inginerului de sunet Victor Panfilov, care mi-a fost de mare ajutor. Acum dacă trag linie şi fac o retrospectivă, am scos un album de colinde din Maramureş şi Ardeal cu sprijinul a trei mari muzicieni care au deprins tainele muzicii la Chişinău: Mihai, Cezar şi Victor. Poate sună paradoxal, dar când ai lângă tine profesionişti, iese cam ce-ţi doreşti. Nu pot să-l uit pe colegul şi prietenul Marius Baţu, care, de asemenea, a fost alături de mine şi la această lucrare. În concluzie, un album de sărbători - „Colinde, Colinde“ - realizat destul de în scurt ca timp, dar care a ieşit bine fiindcă toţi cei care au contribuit la el sunt profesionişti. Dacă adaug şi partea grafică, foto, toate asigurate de producătorul albumului - Roton -, aş putea concluziona că au fost îndeplinite toate condiţiile unei reuşite. Acum rămâne ca publicul să-şi dea verdictul.

De câţiva ani, chitara lui Ducu Bertzi şi vioara lui Mihai Neniţă au devenit de nedespărţit. Cum l-aţi cooptat pe Mihai?
Cu Mihai am început colaborarea în 2004 la albumul „Cântece din Maramureş“. El este mult mai aproape de muzica jazz şi, desigur, de clasic, dar a intrat în acest joc propus de mine şi modul în care s-au desfăşurat toate concertele mele l-a determinat să rămână aproape, deşi eu financiar nu pot să-i asigur o răsplată la adevărata lui valoare. Prezenţa lui constantă în proiectele mele denotă faptul că nu numai banii „decide“, ci şi modul în care eşti prezentat, respectat şi îţi place ceea ce faci.

Aţi spus într-un spectacol că în Maramureş, zona de unde proveniţi, colindele sunt speciale. Ce credeţi că le face astfel? Mai există acei culegători de folclor de la care artiştii îşi luau cântecele?
Cred că în colindele din Maramureş se găseşte o muzicalitate specială. Asta şi datorită influenţelor căpătate de-a lungul anilor. Maramureşul este o zonă în care s-au interferat foarte multe genuri de exprimare, construcţii armonice, obiceiuri, tradiţii. Această culturalitate interetnică a produs permanent. Tot ce a fost solid şi de substanţă a rămas. De aici o muzică total aparte, cu personalitate, în care fiecare anotimp, fiecare sărbătoare îşi găseşte perfect ilustrarea. Dacă te-ai născut acolo şi ţi-ai păstrat toţi porii deschişi nu ai cum să nu asimilezi minunăţiile locului. Apoi totul e simplu.

Aţi fost în multe turnee în străinătate. Ce vă cer, în mod special, să le cântaţi românii care s-au stabilit în afara graniţelor?
„Când s-o-mpărţit norocu’“, ăsta-i imnul românilor din lume. A trebuit să-l cânt şi de două ori într-o seară. Şi ei îl cântau plângând. Cu cât sunt mai departe de ţară, cu atât emoţia e mai mare la un spectacol. Iar când încep să cânte într-o sală câteva sute bune de oameni, sincer, te cam pierzi pe scenă. Sunt nişte spectacole extrem de grele ca stare emoţională. Te simţi sfârşit după o astfel de întâlnire. Practic, pentru o oră, două, tu eşti puntea lor de legătură în timp şi spaţiu cu ce au lăsat acasă: părinţi, prieteni, copilărie, amintiri. Tu le aduci un pic de Românie şi ei pentru un moment se simt din nou acasă.

Sunteţi un muzician deschis. Faceţi concerte caritabile, daţi şanse tinerelor voci să se descopere. Mai mergeţi prin licee în căutarea unor astfel de voci?
După lansarea din 3 decembrie, de la Bucureşti, am plecat la Cluj. Unul dintre concerte a fost la un cămin de bătrâni din Mociu, Cluj. Ştiau de la radio că am să vin la ei, erau ca nişte copii care se bucurau că a venit Moş Nicolae. Au pregătit şi o mică scenetă de Crăciun pe care au prezentat-o în faţa mea, iar doamna Sava - cred că cea mai în vârstă dintre cei prezenţi - a venit într-un cărucior şi mi-a oferit o felicitare lucrată de dânşii. Trebuie să faci astfel de lucruri ca să fii împăcat. A doua zi, în Piaţa Unirii din Cluj, am cântat în faţa a peste 4.000 de oameni. Pe tot parcursul concertului nu am auzit vreun telefon sau vreo strigătură. Deşi a fost în aer liber, am cântat cu toţii ca într-o catedrală. Săptămâna aceasta voi fi la Iaşi, la Sala Providentă, unde voi susţine un concert cu scopuri caritabile. În licee am început să mergem când încă trăia Florian Pittiş. Mergeam în licee, le cântam, Moţu le vorbea, îşi prezenta şi cel mai nou proiect al său, Radio3 net, mesajul era de a rămâne aproape de muzica şi poezia adevărată. Într-o epocă fast food, pericolul de a nu te mai stabili pe lucruri esenţiale este mare.

Aţi fost şi aţi rămas un „rebel“ frumos. Îmi amintesc că înainte de ’89 v-am văzut, la un moment dat, într-un concert la Urziceni, eraţi în blugi, cu părul lung şi cântaţi: „Am o mândră cât un miez, când o caţi pân pat o chierzi...“. Ce fel de „mesaje“ primeaţi de la cele două Cabinete?
Nu am avut probleme în acest sens, doar la înregistrări mă lăsau să le înregistrez după care plecau la „păstrare“. Cea mai mare satisfacţie am avut-o în decembrie 1978, când, într-un concert la Sala Palatului cu Songul, m-am înţeles cu Ioan Luchian Mihalea să cânt o colindă; am început cu „Sculaţi, sculaţi boieri mari/ Seara de Crăciun/ Sculaţi voi români plugari/ Seara de Crăciun“. Le priveam feţele uluite în timp ce cântam. Nu ştiau cum să reacţioneze, dacă să se bucure, să aplaude, Bucureştiul a fost întotdeauna o altă lume. La mine acasă se ţineau sărbătorile, aici în schimb... Nu am păţit nimic, doar Mihalea a luat nişte muştruluieli de la directorul Casei Studenţilor, care îşi păzea scaunul. Şi l-a păzit bine că a rămas până la pensie pe el, dar în rest nimic. Nu eram atât de important pentru ei.

Realizaţi o emisiune de folk la radio, aveţi site, blog, primiţi feedbackul publicului direct, să spunem aşa. Ce vă spun, ce vă scriu fanii? Vă „luaţi“ idei pentru piese şi din poveştile lor?
Emisiunea „Omul cu chitara“ o realizez cu Mihai Cosmin Popescu de 12 ani. Toţi cei care au avut ceva de spus (de cântat) au fost difuzaţi. Pentru cei care sunt la începuturi acesta e un sprijin. Mic, dar important. Şi datorită acestei emisiuni acum avem în ţară peste 15 festivaluri de folk care lansează oameni noi. Noi suntem prezenţi acolo, mediatizarea e importantă şi oamenii capătă curaj. De site-ul meu se ocupă Rareş, care mă ceartă că trec zile şi nu apuc să le răspund unora. Am şi eu momente când nu mai ştiu unde să mă împart, dar încerc să le acopăr pe toate. Cele mai interesante lucruri le-am primit de la oameni care, deşi nu pot spune că erau fani, mi-au relatat că întâlnirea cu una din piesele mele le-a schimbat destinul. Au revenit asupra unor decizii
şi-mi mulţumeau. Asta este cea mai mare răsplată pe care poţi să o primeşti.

Care consideraţi că e cea mai mare împlinire a dumneavoastră ca artist? Dar ca om? Dar dezamăgire?
Dezamăgiri? Artistic, cred că mai am multe de făcut şi unele lucruri trebuiau făcute mai devreme. Dar niciodată nu m-am grăbit. Apoi, mi-aş dori ca lumea să fie mai bună, asta sper, ca prin muzică oamenii să fie luminoşi. Nu reuşeşti întotdeauna şi asta e o dezamăgire. Ca realizare pe plan artistic, „Când s-o-mpărţit norocu’“ e un cântec pe care l-am înregistrat acum 30 de ani şi pe care nu e om să nu-l cunoască. Nu cred că îmi trebuie mai mult decât atât.

După lansarea de la Bucureşti a albumului „Colinde, Colinde“ aţi pornit o serie de concerte prin ţară. Unde vă „prind“ sărbătorile?
„Turneul de iarnă“ l-am început la Budapesta, apoi Praga, după lansare am fost la Cluj, urmează Poiana Braşov, Focşani, Brăila, Bucureşti (14 decembrie, la „Om bun“, Iaşi, 16, 17, Bucureşti 19 decembrie la Teatrul Masca, apoi Sibiu, Târgu-Jiu, Bucureşti, din nou, pe 22 decembrie, Braşov şi Timişoara, pe 26. Pe 24, 25 voi fi acasă cu ai mei, aşa cum se cuvine.

(sursa interviu cotidianul.ro)