OPINII - Cristian Tudor POPESCU

Sherlock despre uciderea d-lui Holmes

Am mai învatat ceva: când vezi în cinematografia de azi o creatura care te lasa rece nu dispera, caci urmatoarea te va dezgusta, si atunci ce-ti mai ramâne de facut? Într-un timp record, colosul "Avatar" a fost dat jos de pe tronul încasarilor de dihania "Sherlock Holmes". Ma plângeam ca peripetiile megatech ale puscasului Omaticaya pe planeta Pandora n-au reusit sa ma emotioneze pâna la capat? Acum, dupa ce-am vazut creatiunea d-lui Guy Ritchie, le gasesc marea calitate de a fi reusit sa nu ma enerveze.
Scenariul Avatarului e plin de scheme arhibatute, personajele sunt pe cât de îngrosate, pe atât de subtiri ca viata interioara, au reactii simpliste si previzibile. Dar compilatia lui James Cameron macar nu se atinge de vreo opera literara, ramâne "originala" în saracia ei de idei si frumoasa electronic.
Guy Ritchie se napusteste însa fara complexe asupra uneia dintre glorioasele fapturi ale literaturii universale. Ajuns în acest punct al însemnarii mele despre filmul realizat de mr. Ritchie, mi-am amintit de softul Sherlock. Un fost coleg de facultate, astazi computer-engineer în Statele Unite, ca majoritatea celor din promotia mea, mi-a trimis de curând un program scris de el, numit "Sherlock Holmes". Programul este o inteligenta artificiala, creata pe baza caracteristicilor personajului imaginat de Sir Arthur Conan Doyle, care se adreseaza tuturor celor ce îl acceseaza cu "Draga Watson". Mi-am zis ca ar fi mai bine sa ma transform si eu într-un watson si, dupa ce i-am varsat în memorie lui Sherlock dvd-ul piratat cu blockbusterul acesta ce-i poarta numele, am tastat: "Ce parere ai?" si am apasat Enter.
- Ce parere as putea sa am, draga Watson?, mi-a raspuns întrebator Sherlock cu vocea lui sintetizata. Cazul e grav. Avem de-a face cu o crima, una dintre cele mai înspaimântatoare din câte am vazut împreuna. Acest Ritchie mi se pare chiar mai periculos decât diabolicul Moriarty. El vrea nu doar sa ma ucida, vrea sa stearga orice urma a fiintei mele din mintea generatiilor tinere. Îti amintesti ca îti reprosam romantarea enigmelor rezolvate de mine în cartile pe care le-ai scris despre noi doi. Te rog sa primesti scuzele mele. Dincolo de procedeele literare, m-ai prezentat asa cum sunt: un creier logic montat pe un trup. Detest contributia loviturilor de pumn si de picior la rezolvarea misterelor. Si nu pentru ca as fi un ins firav (îti amintesti cu siguranta cum am îndreptat cu mâinile goale vatraiul îndoit prin acelasi procedeu de gigantul ucigas Grimesby Roylott), daca ar fi fost asa n-ar mai fi avut valoare optiunea mea hotarâta pentru rationament si deductie în dauna actiunilor de forta. Cunosc boxul si scrima, stiu sa mânuiesc un revolver, dar stii bine ca aproape întotdeauna mi-am îngenunchiat adversarii prin forta mintii mele, punându-i în fata deducerii logice si zdrobitoare a faptelor lor pe baza observatiilor mele ascutite. (Observi, cred, ca spun des meu, mea, mi, mele, dovada ca sunt egocentric, cum m-ai acuzat adesea). Ei bine, domnul Ritchie ma transforma, draga Watson, ca si pe tine, de altfel, într-un soi de mardeias kung-fu corcit cu un pistolar de prin Far West, mai bine de jumatate din film nu fac decât sa dau pumni în plex, picioare în gura sau invers si sa trag de voie cu arme de toate calibrele pe muzici cu ritmuri de toba persistente si tâmpe. Lupa mea celebra e înlocuita cu tot soiul de puscoace si bâte. De doua-trei ori mai fac si câte o deductie, ca sa nu uite lumea ca e vorba de Sherlock Holmes. Marea mea performanta finala e sa-l spânzur cu un lant de un pod peste Tamisa, dupa cinci minute de încaierare ca în filmele politiste de serie B minus de peste o suta de ani, pe maleficul lord Blackwood. Asta dupa ce i-am dejucat un abracadabrant complot de tip masonic, prin care urmarea sa lichideze Parlamentul si sa puna stapânire, nici mai mult, nici mai putin decât pe Imperiul Britanic, reîntregit cu Statele Unite redevenite colonie! Mie îmi plac misterele ascunse în realitatea uneori cât se poate de banala a Angliei noastre, nu bombasmagoriile pirotehnice de doi penny. N-ai uitat, cu siguranta, cazul gâstei cu un rubin albastru în gusa din Tottenham Court sau cel al crimei din Boscombe Valley. Si stii ca eu nu respect întotdeauna legile pâna la capat. Eu am în grija nestirbirea ordinii morale a lumii, nu a celei legale. De aceea nici n-am fost vreodata politist sau procuror, ci doar detectiv particular. Daca trebuie sa salvez un suflet, sa apar reputatia unei persoane cinstite, atunci dau legea deoparte. În rest, sunt gata sa folosesc mijloace la marginea legii când trebuie pedepsit un ticalos.
Watson, eu sunt asexuat, nu ma intereseaza femeile si ceea ce se numeste iubire, nu am alte sentimente decât depresia somajului mental pe care mi-o tratez injectându-mi cocaina si fumând continuu, si excitatia care ma cuprinde când simt un caz interesant. Locuiesc singur si nu am nici un prieten în afara de tine. Dezaprob sentimentele, caci te împiedica sa gândesti limpede. Ei bine, mr. Ritchie îl pune pe un soi de fante de Soho, care-mi joaca rolul, sa se hârjoneasca amoros pâna la privirea concupiscenta aruncata feselor dezgolite ale unei domnisoare, pe care o numeste Irene Adler! Pentru numele lui Dumnezeu, Watson, simt ca-mi pierd mintile, asta a înteles imbecilul din ceea ce, foarte exact, ai scris tu? Citez din memorie: "Pentru Sherlock Holmes ea a fost întotdeauna Femeia. Rareori l-am auzit sa-i spuna altfel. În ochii lui ea sta deasupra tuturor celorlalte femei si le pune în umbra. Nu ca ar fi încercat fata de Irene Adler vreun simtamânt cât de cât asemanator iubirii. Mintea lui calculata, precisa, dar foarte echilibrata, respingea orice sentimente, si cu deosebire pe acesta. El era, asa cum mi-am dat seama, cea mai desavârsita masina de gândit si observat care a existat vreodata; daca s-ar fi îndragostit s-ar fi pus într-o situatie duplicitara".
- Vreau sa-ti spun Sherlock, ca fiul meu, teenager, a închis fragmentul asta din "Scandal în Bohemia" într-o singura fraza: "Sherlock Holmes mai degraba vrea s-o disece pe Irene Adler, decât sa faca dragoste cu ea".
- Fiul tau are umor. Nici tu, nici eu nu avem umor, Watson. Nici macar unul englezesc. Mr. Ritchie, rog sa fiu iertat ca l-am numit imbecil, nu are nici el, dar, spre deosebire de noi, crede ca are. Cum a reactionat sala de la mall, Watson, s-a râs?
- Mânzeste, de vreo doua-trei ori.
- Quod erat demonstrandum. Stiu nu numai latina, stiu si franceza, citesc sonetele lui Petrarca, citez din Goethe, Flaubert si Thoreau, doctore. Dar ce conteaza daca mr. Ritchie tine cu tot dinadinsul sa distreze lumea?
- Totusi, chiar crezi ca e vorba de o crima, Sherlock?
- O, da. Caci, cine sunt eu, Watson? Sunt, asa cum tu însuti m-ai numi, Printul Ratiunii. Întruchipez gândirea stiintifica, bazata pe fapte, stick to facts, Watson! care a dus Anglia în fruntea civilizatiei lumii. Sunt cel ce îsi regândeste continuu teoria în functie de noile date, nu ajustez si nu ignor datele ca sa se potriveasca pregândirii mele, cum obisnuiesc atâtia filosofi de pe continent. Sunt Simbolul Luciditatii, Efigia Gândirii Logice, urmasul direct al lui Auguste Dupin, întâiul detectiv al lumii, zamislit de Edgar Allan Poe. Nu judec pe baza senzatiilor si impresiilor neverificate rational. De aceea cred ca sunt, înainte de toate, Om. Senzatii si impresii au si animalele. Or, Guy Ritchie face parte dintr-o conspiratie reala, nu bombasmagoria din filmul sau, o conspiratie irationala vizând fiinta omeneasca. Un mecanism orb, functionând prin toate micile si marile ecrane ale planetei, vrea sa controleze masele nu prin interzicerea dictatoriala justificata "stiintific" a libertatii de a gândi, ca în secolul XX, ci prin divertisment. Senzatie, impresie, stare, superficialitate, artificializare, usuratate. Nu ratiune, nu logica. Divertisment are aceeasi radacina cu diversiune - a abate atentia. Ne paste nu doar încalzirea globala, dar si anestezia mentala. Iata de ce ma ucide Ritchie.
Când am tastat Turn off, m-a izbit optimismul zglobiu al acordurilor Microsoft de închidere a programului.

(sursa gandul.info)